Am citit o postare pe un cont şi mi-am adus aminte de următoarea situaţie.
Toamna lui 2011 sau 2012. Ploua. Rău de tot. Reuşesc să agăţ un taxi. Când să mă urc, apare un amic şi zice:
– Te rog, lasă-mi-l mie!
– Ok, dar unde vrei să mergi?
– În Tudor.
– Ok, mergem amândoi, eu trebuie să ajung în Tătăraşi.
După ce am urcat
– Şi ce cauţi în Tudor?
– Predau nişte cursuri.
– ?? Nu mai lucrezi la multinaţională?
– Ba da, dar am şi nişte ore la facultate.
– Cum aşa?
– M-a rugat proful meu din facultate.
Din întrebare în întrebare, dialogul a fost cam aşa:
– Primeşti şi bani?
– Bravo, nu lucrez moka!
– Cum aşa?
– Proful meu (din facultate – n.r.) are antamate ore pe care nu le poate susţine. Şi a apelat la mine.
– Şi cum te plăteşte?
– El e plătit la oră, cu 100 lei pe oră, să zicem. Îmi dă mie 65 lei/oră, ca unui conferenţiar, şi el rămâne cu diferenţa.
………………………
M-am (re)întâlnit cu amicul menţionat după vreun an.
– Mai ai ore la facultate?
– Nu, am renunţat.
– De ce?
– Ştii că eu am fost un fel de tocilar şi, prin urmare, le-am cerut studenţilor să înveţe foarte bine.
– Aşa… şi?
– M-a tamponat un student într-o zi… la modul propriu, chiar pe holul facultăţii, şi mi-a zis: „cred că realizezi că trebuie să trecem toţi… şi cu note bune! Altfel va fi o problemă… pentru dom’ profesor care te-a trimis pe tine, care nici măcar nu eşti angajat al facultăţii!„
– Şi?
– Am renunţat, îţi dai seama.
Şi-am încălecat pe-o şa.. şi sunt convins că persoanele care lucrează în învăţământul universitar ştiu că nu e un basm. (sursa foto: monitorulcj.ro)